La sfârșit de septembrie, când porumbul e deja în siloz și grâul abia intră în pământ, pe dealurile de lângă Huși mai rămâne o cultură în picioare: sorgul. Are paniculele grele, ruginii, și stă drept după o vară în care alte plante s-au dat bătute. E cultura despre care, acum câțiva ani, ni se spunea că n-are ce căuta în Vaslui.
O plantă venită din secetă
Sorgul vine din Africa, din locuri în care ploaia e un eveniment, nu o obișnuință. Acolo a învățat lucrurile care îl fac potrivit pentru Podișul Bârladului, una dintre cele mai secetoase zone ale țării.
Are rădăcini care coboară adânc și se ramifică des, așa că găsește apă acolo unde porumbul nu mai ajunge. Are frunzele acoperite cu un strat ceros, care ține apa în plantă. Iar când arșița ține prea mult, sorgul nu moare: își răsucește frunzele, se oprește din crescut și așteaptă. La prima ploaie, pornește din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Porumbul nu știe să facă asta. Dacă seceta îl prinde la înflorit, recolta e pierdută.
De ce l-am semănat, totuși
Cine lucrează pământ în județul Vaslui știe cum arată o vară fără ploaie: crăpături în care intră palma și lanuri de porumb uscate în picioare în iulie. După câțiva ani de felul ăsta, întrebarea n-a mai fost dacă să încercăm ceva nou, ci ce anume.
Sorgul a fost unul dintre răspunsuri, alături de năut. Două culturi pe care presa locală le-a numit, pe bună dreptate, rarități în județ. La început am semănat puțin, ca să învățăm planta. Am învățat că vrea pământ cald la semănat, că pornește încet și că, o dată pornită, nu mai cere aproape nimic.
Se potrivește și cu felul în care lucrăm: fără arătură, în sistem no-till, cu resturile culturii dinainte lăsate pe sol. Stratul acela de resturi păstrează umezeala, iar rădăcinile sorgului, rămase în pământ după recoltat, lasă în urmă canale prin care intră apa ploilor de toamnă. Sorgul intră în rotație cu grâul, porumbul și floarea-soarelui și rupe ciclul bolilor și al buruienilor care se obișnuiesc cu aceeași cultură.
Cum se recoltează
Sorgul se treieră cu aceeași combină ca grâul, dar cere alt ochi. Bobul e mic, rotund, prins într-un panicul des, iar planta rămâne adesea verde la tulpină chiar și când bobul e copt. Se intră în lan când bobul e tare, nu se mai strivește între unghii și a coborât la umiditatea potrivită pentru păstrare.
Masa se ține sus, cât să prindă paniculele și cât mai puțin din tulpină. Din buncăr, bobul pleacă direct spre uscare și curățare, pentru că un bob mic, strâns în vrac, se încinge ușor dacă e lăsat umed. Despre restul lucrărilor din această perioadă am scris în jurnalul de septembrie de la fermă.
De pe deal, în moară
Bobul de sorg se macină integral, cu tot cu înveliș. Făina iese ușor roșiatică, cu un gust dulceag, de nucă, și cu o aromă caldă pe care o recunoști în pâine din prima felie.
Singură, făina de sorg nu leagă aluatul, pentru că nu are gluten. De aceea o amestecăm în moară cu făină integrală de grâu: grâul aduce structura, sorgul aduce gustul și culoarea. Așa a apărut făina integrală de grâu și sorg, pe care o găsești în magazin. O precizare cinstită: fiind amestec cu grâu, această făină conține gluten și nu este potrivită persoanelor cu intoleranță.
Ce înseamnă sorgul pentru noi
Nu e cultura cea mai mare din fermă și nici cea mai spectaculoasă. E, în schimb, dovada că un fermier din Moldova poate răspunde secetei altfel decât uitându-se la cer. Într-un an bun, sorgul e o cultură în plus. Într-un an rău, e cea care rămâne în picioare.
Iar faptul că ajunge din lanul nostru în moara noastră și de acolo într-o pungă de un kilogram, fără niciun intermediar, e felul în care înțelegem să lucrăm: de pe câmp până pe masa ta, cu fiecare pas făcut de noi.
